La vârsta patriarhală spre care l-a condus o viaţă cultivată în spiritul unei cumpătări împrumutate zestrei sapienţiale a satului astăzi risipite prin tumbele unor transformări radicale şi nu neapărat benigne, Nicolae Andrei, dascălul căreia catedra i-a fost, jumătate de veac, un veritabil amvon de magisteriu formator, iar şcoala cămin şi şantier de neobosit travaliu, are toată îndreptăţirea invocării celebrei oraţii goetheene: Clipă, opreşte-te!. Peregrin prin trei pătrare ale trecutului secol şi al acestui început de mileniu, sedus, de timpuriu de tainele învăţăturii, a traversat temerar timpul, cu un tact contaminant pentru cei din preajmă: colegi, prieteni, familiari şi, mai ales, învăţăcei (de la prichindeii din Podarii natali şi până la olimpicii de mai târziu ai Colegiului căruia pe care l-a slujit cu o devoţiune exemplară.
În nume personal, reiterez aici un detaliu al propriului meu destin, evocând, încă o dată, coincidenţe menite, câteodată, să modifice esenţial cursul unei existenţe. Am ajuns elev al prestigiosului Colegiu „Nicolae Bălcescu” în cel de-al doilea an al directoratului lui Nicolae Andrei. Deja confiscat eu însumi de viciul cititului de cărţi – fireşte, altele decât cele incluse într-o programă destul de rezistentă la marile valori literare autohtone şi universale, am fost depistat de un pedagog prea zelos lecturând, în orele de „meditaţie” (aşa erau numite cele de pregătire rezervate interniştilor şi care aveau loc în sala de mese al cărui miros de varză gătită încă îl mai simt şi astăzi), cărţi extra-şcolare. Am fost „arestat” şi dus la direcţie, cu propunerea de sancţionare, cea mai curentă, dar şi cea mai dramatică pentru un copil sosit de la ţară, fiind cea a eliminării din internat. Memoria mea, altminteri obosită în privinţa altor evenimente, e încă proaspătă în ce priveşte acel moment, al întâlnirii cu directorul Nicolae Andrei care, odată îndepărtat zelosul pedagog, poreclit Charles, m-a supus unui fel de „anchetă” ce avea să se dovedească până la urmă un test şi în care trebuia să justific ce anume citeam şi mai ales să-mi apăr ceea ce reprezenta o încălcare a regulamentului.
Cum mă voi fi apărat, nu mai ţin minte, însă n-am uitat bulversarea mea de copil, abia trecut de 14 ani dinaintea unei decizii ce nu putea fi alta decât pedeapsa prevăzută în regulament. Şi atunci s-a întâmplat acel lucru care, rareori într-o viaţă, sfidează regulile şi potenţează o alegere şi defrişează o cale. Fără vreun alt comentariu din parte-i, m-a condus la primul etaj în galonata şi râvnita bibliotecă a şcolii şi m-a prezentat celor două bibliotecare cu indicaţia că, în limita timpului, voi putea să-mi petrec acolo o parte a orelor mele de… meditaţie.
Inutil să adaug că, după ce voi fi câştigat încrederea deplină a celor două doamne, devenite de altfel „complice”, aveam să-mi lărgesc repertoriul de lecturi, inclusiv cu cărţi ce erau încă trecute la index. Aşa am reuşit să citesc întâia oară câteva broşuri sub semnătura lui Nicolae Iorga, apoi poemele lui Blaga din ediţia Fundaţiilor, ca şi culegerile sale de eseuri, poeziile lui Arghezi, altele decât obligatoriile „1907” şi „Cântarea omului”.
Mai târziu, considerându-mă cumva nedreptăţit de profesoara de română, am îndrăznit să-l opresc pe directorul Nicolae Andrei pe coridor când revenea de la orele sale cu catalogul sub braţ şi să-i prezint o teză a mea despre „Moromeţii” a cărei notare mi se părea nedreaptă. A preluat teza fără nici un comentariu. În aceeaşi zi, am fost invitat în cabinetul d-sale şi, cu lucrarea pe masă, mi-a spus pe un ton „conspirativ”: eu ţi-am notat-o cu zece, este originală, poate că ar merita să încerci s-o publici, însă acest lucru rămâne între noi; nimeni şi mai ales d-na profesoară nu trebuie să afle. A fost, într-un fel, încă un botez al meu literar, fiindcă preocupările mele creativ literare erau deja cunoscute, însă momentul ca atare a căpătat măsura unui atestat.
Prin anii şi deceniile ce s-au scurs peste noi, în vremuri din care n-au lipsit atâtea încercări, profesorul Andrei a continuat să mă onoreze cu un interes şi cu o atenţie din care mi-am îngăduit să-mi fac aproape un talisman. Ştiam că nu eram singurul, interesul constant pentru foştii elevi ai instituţiei supuse atâtor invidii i-a rămas un obicei, o opţiune de viaţă şi de destin. Întâlnirile, cele mai multe incidentale, pe străzile urbei pe care încă le mai parcurge împins de aceeaşi patimă a scotocirii prin arhive şi prin biblioteci, s-au derulat totdeauna şi necondiţionat sub semnul unei rodnice comuniuni, mereu în dispreţul bârfei, al unei cazuistici flecare, fără vreo urmă din repertoriul resentimentar ce-a inundat, în exces, viaţa noastră din aceşti ultimi ani.
Iar acum, ajuns la o vârstă la care înţelepciunea nu mai e o taină, ci prilejul unui bilanţ al celor făcute şi desfăcute, al celor bune şi al celor mai puţin bune, Nicolae Andrei, profesorul şi investigatorul atâtor pagini glorioase şi neştiute ale trecutului cărturăresc craiovean şi nu numai, îşi poate aronda, cu calmul seninei înţelepciuni a domniei sale, un verdict al bătrânului Seneca pe care l-am conservat de pe băncile liceului cu a cărui glorie n-am obosit niciodată să mă mândresc. Fericirea adevărată se află în virtute!.
LA MULŢI ANI, domnule Director!
La multi ani DOMNULE DIRECTOR!
Comments are closed.