Jumătate dintre elevi au scutiri medicale pentru sport, deşi mulţi dintre ei sunt sănătoşi. Datele alarmante vin chiar de la reprezentanţii Ministerului Educaţiei, care spun că de cele mai multe ori cei care incurajează acest lucru sunt părinţii şi asta pentru că există o presiune acumulată din cauza unui sistem de învăţământ prea aglomerat, cu multe materii condensate, astfel încât părinţii se văd nevoiţi să încerce să câştige timp pentru studiu, pentru ca un tânăr să performeze într-un anumit domeniu. Pe de altă parte, nici şcoala nu reuşeşte să îi încurajeze pe copii în astfel de activităţi şi asta pentru că nu se mai investeşte în sălile de sport sau în bazinile de înot. Un studiu arăta că, în medie, un copil de clasa întâi face doar trei ore de sport pe săptămână, adică numărul orelor petrecute, în fiecare zi, în faţa televizorului sau a tabletei. Se merge şi foarte des la fast food-uri, ceea ce conduce inevitabil la o proporţie îngrijorătoare de copii supraponderali. Şi aici vorbim de o presiune din partea pieţei de consum şi trebuiesc găsite căile pentru a îndepărta tentaţiile de copii. Şi totul se poate rezolva numai prin sport, numai prin mişcare. Despre toate aceste lucruri vorbim cu prof.univ.dr Ion Turculeanu, în interviul de weekend, un împătimit al sportului şi în special al mersului pe bicicletă.
Se face sport în România ? Există un cult al mersului pe bicicletă cum vedem în Olanda ? Sau al sporturilor de iarnă, cum se practică în Rusia ? Câtă atenţie dăm acestui domeniu vital pentru sănătatea noastră ?
În România, foarte mulţi oameni se jenează să facă sport, eu cred că dacă am vedea pe cineva, o personalitate, a comunităţii noastre în costum pe bicicletă, sigur, ar exista comentarii, lumea s-ar întreba dacă e sănătos la cap şi foarte puţini ar considera acest lucru o normalitatea. Pentru că este o normalitate să faci mişcare şi să mergi chiar şi la job pe bicicletă. Acesta este motivul pentru care avem tendinţe de îngrăşare, dar mai ales o stare proastă de sănătate. Pentru că este un rezultat al inactivităţii noastre,al lipsei de mişcare şi al alimentaţiei extrem de proaste, foarte multă lume mănâncă la fast food. Mai sunt şi acele reclame pentru slăbit, cu pastile. În loc să se recomande mişcare ei recomand pastile, deşi toată lumea ştie că orice pastilă are şi efect adverse. Medicii germani recomandă de exemplu, la aproape toate afecţiunile, multă mişcare.
Cine trebuie să ne orienteze copiii către un sport. De ce optează părinţii mai mult pentru limbi străini şi mai puţin pentru sport ?!
Dacă dăm copiii la limba engleză de la trei ani, eu cred că trebuie să-i orientăm pe copii către un sport, tot de la această vârstă. Sportul ar trebui să vină dintr-o obişnuiţă a familiei. Din păcate, din momentul în care copiii noştri încep să meargă în picioare, ei sunt protejaţi, de parcă efortul fizic al face rău. Am văzut părinţi care susţin că nu îi lase să alerge pentru că răcesc. Avem două chestiuni : familia şi societatea. Atâta timp cât nici unii, nici alţii nu încurajează mişcarea, ca modalitatea de a face sport, nu trebuie neapărat să faci de sport de performanţă, ca să faci acele 30 de minute obligatorii de mişcare. Din acest punct de vedere, de când merg cu bicicleta, în ultima perioadă de timp, foarte des şi foarte mult, sunt surprins plăcut că foarte mulţi tineri merg cu bicicleta.
„Este un pericol real să-ţi laşi copilaşii cu bicicleta pe stradă”
Credeţi că aceşti tineri vor putea fi un exemplu şi pentru ceilalţi ? Poate fi o încurajare ? De ce credeţi că unii care ar dori să facă mişcare au o reţinere. Spun aş dori…dar mai bine, lasă ?
Aici intervin şi foarte mulţi factori externi. Oraşul nu are pistă de bicicletă, iar la trecerile de pieton bordurile sunt la fel de înalte ca pe întreg carosabilul, ceea ce este o chestiune de neînţeles. Nu mă refer neapărat la biciclişti, dar mă întreb la acel cetăţean care are un handicap neuromotor şi care trebuie să traverseze strada într-un cărucior. Trebuie să ne gândim la toţi cetăţenii. Rămân la părerea că foarte puţini din cei care se ocupă de sistematizare se gândesc şi la persoane care poate suferă de un anumit handicap, iar aici e o chestiune de mentalitate, de educaţie. Pe de altă parte, este un pericol real să-ţi laşi copilaşii cu bicicleta pe stradă, chiar mie mi s-a întâmplat să-mi fie adresate cuvinte urâte de la semenii mei, din maşini, mi se spunea să merg cu bicicleta pe trotuar, să plec acasă şi multe alte lucruri. Plătim preţul lipsei de educaţie, şoferii nu au educaţie, nu respectă bicicliştii, ei consideră că pe bicicletă merg doar săracii. Aceste sunt gândiri care aparţin altor timpuri, în statele civilizate au dispărut de mult. Pot da exemplu Olanda, unde am văzut nişte parcuri de biciclete extraordinare, acolo este foarte grav să accidentezi un biciclist. Nu ne respectăm ca şi semeni. Să înţelegem că suntem uniţi într-o mare diversitate. Eu pot să spun că mai există un mare pericol – poluarea planetei, ne aceia încurajez mersul pe bicicletă.
Bun, atunci să trecem de la vorbe la fapte. Unde am putea să mergem cu bicicleta, unde să ne trimitem copiii ?
Putem să facem un început acum. Mergând cu bicicleta prin Centrul Vechi, prin Parcul Tineretului, prin Parcul Romanescu şi în curând, prin Grădina Botanică. Dar am găsit şi aici o anomalie, pe care doar în ţările necivilizate o găseşti şi anume, în Parcul Romanescu nu ai voie să mergi cu bicicleta. Am înţeles că este o hotărâre de CLM. Tot aici am găsit mesajul „nu călcaţi pe iarbă”. În Occident aşa ceva nu există. Iarba este făcută să călcăm pe ea, iarba se regenerează, nu o distrugem. Am văzut peste tot, în SUA, la Berlin, în Olanda, la Paris, oameni care stau pe iarbă, se odihnesc, fac picnic, bun, apoi îşi strâng gunoaiele, dar şi lăsatul acestor deşeuri e tot consecinţa unei educaţii precare. Poate că ar trebui descurajate aceste gesturi prin prezenţa Poliţiei Comunitare, printr-o supraveghere video.
„Ar trebui să se facă o reformă şi în sport”
Dar nici în şcoli nu se face ora de sport. Nu sunt săli de sport suficiente, nu sunt săli de sport amenajate corespunzător, nu sunt săli de sport încălzite iarna. Aveam un bazin de înot la Colegiul Carol I şi nu mai fiinţează. Ne întoarceam iar de unde am plecat….Dar sunt şi părinţi care preferă să facă copilul matematică în loc de ora de sport. …
Ştiţi la ce ne întoarcem..ne întoarceam de fapt la un sistem care este bolnav. Părinţi speriaţi că poate copilul lor nu ia BAC-ul, că nu intră la un liceu bun, iar pe de altă parte, elevii nefăcând orele de sport, vom ajunge să avem o generaţie bolnavă, supraponderală, chestiunea este de sistem. Dar nu s-a făcut nicio reformă a societăţii româneşti ca să avem pretenţia că sportul poate fi practicat de tinerii noştri. Nu a avut nimeni nicio viziune, sportul se face din perspectiva părinţilor care cred că orice copil dus la tenis ajunge Simona Halep şi nu este aşa…Prin urmare, ar trebui să se facă o reformă care să nu plece de la premiza că o materie este mai importantă decât alta.
„Susţinem sportul craiovean”
Dar în Craiova cum este încurajat sportul ? Dumneavoastră sunteţi implicat în acest domeniu. L-aţi practicat, îl încurajaţi, faceti parteneriate cu echipele.
Aşa este. Mie îmi place sportul. Am practicat foarte multe sporturi, nu neapărat la nivel de performanţă, dar am jucat şi fotbal şi baschet, îmi place ciclismul, fac tenis. Ceea ce am remarcat este faptul că în oraş nu avem baze sportive. Unele stau sub chei, ceea ce nu este în regulă. Sălile de sport şi bisericile trebuiesc lăsate deschise, ca să intre oamenii. Am făcut un parteneriat cu Clubul Municipal care are echipele de volei, de baschet şi handbal, un contract de sponsorizare chiar, la Policlina noastră avem un panou pe care scrie că „susţinem sportul craiovean” şi am văzut că au apărut din ce în ce mai mulţi oameni de afaceri care susţin sportul şi acest lucru îmi dă o mare satisfacţie. Dar pe lângă o lipsă de sălilor de sport, mai avem o lege a sportului şi o lege a sponsorizării învechită. Sportul nu poate fi susţinut de la bugetul local sau de la bugetul naţional, sportul trebuie să fie susţinut în mare măsură din sectorul privat, printr-o lege corectă a sponsorizării care să creeze avantaje atât celui care dă banii, dar şi celui care primeşte banii, prin crearea unui cadru potrivit organizării unei competiţii care să atragă tinerii. De exemplu, oamenilor de afaceri care doresc să sponsorizeze sportul, să-l finanţeze statul ar putea să-i reducă impozitele, iar statul nu ar mai fi astfel preocupat de această finanţare. Dar aici e vorba tot de politică, pentru că în ultimii 25 de ani, politicienii au dorit să ţină tot ei în mână activitatea sportivă, să depindă de ei. Şi la FIFA se întâmplă la fel. Conducere politică…
