Nişte români naivi, uşor de manipulat

0
516

Fără nici o introducere. Suntem prin martie 1995, cu un an şi ceva înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale care au adus „prima schimbare”, la cinci ani de la evenimentele sau revoluţia din 1989, obsedaţi şi însetaţi de sângele serviciilor secrete, „în reconstrucţie”, sentimente care trebuiau întreţinute chiar cu efort. În „Dilema” (nr.112, 3-9 martie), exploda cazul „căpitanului Soare”, angajat al Serviciului Român de Informaţii, care ajunsese la uşa unui apartament învecinat cu cel al impetuosului intelectual Horia Roman Patapievici, un nume deja cunoscut, prin eseurile publicate în „Contrapunct”, „22” şi „Dilema”, beneficiar, la acea dată, al unei burse oferite de Institutul Goethe din Germania. Scandal în toată regula! „Ca să existe, însă, căpitanul Soare nu are nevoie doar de ordinele comandanţilor şi de slăbiciunea lor pentru farmecul continuităţii. El mai are nevoie şi de frica noastră, îndelung exersată, de masochismul nostru, de trista uşurinţă cu care ne lăsăm intimidaţi” scria eseistul Andrei Pleşu. Şi nu era singurul. Cine putea şi cu ce argumente contrapuse, dilua un asemenea rechizitoriu. Care mai adăuga: „România are, într-adevăr, duşmani: sunt cei care o fac de râs cu discursurile, moravurile şi înfăţişarea lor, leprele patriotarde, pişicherii de provincie, ştabii cu priviri cleioase şi fălci zoologice (…) Aceştia, domnule Soare, sunt duşmanii ţării şi ai neamului! Nu domnul Patapievici! Şi nici măcar dumneata, care execuţi prea uşor ordinele, orice fel de ordine”. Aceasta era starea de spirit de atunci şi românii uşor de manipulat n-aveau de ales decât înfierarea practicilor securistice, considerate de mult apuse. Naivii de noi! Cartea generalului (r) Aurel I. Rogojan „Fereastra serviciilor secrete” (Ed. Compania, 2011) lămureşte deplin toată tevatura. Autorul nu este altul decât fostul şef de Cancelarie al generalului-colonel Iulian Vlad (şef al Departamentului Securităţii Statului – DSS), pe care evenimentele din decembrie ’89 l-au găsit la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al DSS. Între 1990 şi 2006, în cadrul Serviciului Român de Informaţii, s-a ocupat de reglementarea şi planificarea activităţii de informaţii, a predat la instituţii de profil şi a asigurat managementul resurselor informaţionale. Povestea este lungă, terifiantă pe alocuri, bine dozată şi cuprinde inclusiv disputa de dată recentă în care a fost implicată Herta Muler, laureată a premiului Nobel, prin aportul anumitor servicii secrete străine. Revenim la cazul căpitanului Soare. De notorietate era deja, în 1995, că directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise „anti-Iliescu”, căutându-i înlocuitori. Exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie a „cazului Soare”, supradimensionată ulterior, a creat un fals persecutant, pentru atitudinea sa, de acum consacrată. Chiar dacă, pe fond, opozantul avea ce avea cu România, nu cu Ion Iliescu în special. Virgil Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului Soare, care i-au fost prezentate, însă, de fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu. Ascensiunea ulterioară, până la rang ministerial, a lui Horia Roman Patapievici, în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în intelligence, apare ca o reuşită infiltrare a unei „cârtiţe” într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii referitoare la agenţi şi acţiunile serviciilor străine a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă. Şi menţionează autorul: „Horia Roman şi camarazi de-ai lui au fost prinşi cu mâţa în sac, adică executând teme de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii la solicitarea serviciilor străine interesate, deopotrivă, să recupereze amintirea acţiunilor lor trecute în România şi să proiecteze altele. Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost o rotire, respectiv promovarea ca preşedinte a Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit ca o mănuşă individului chitit pe continuarea lucrărilor anti-naţionale ale înaintaşilor săi cominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile identitare ale culturii şi spiritualităţii româneşti”. Fireşte, orice raţionament, oricât de fin „procesat” de un specialist în materie, poate avea şi anumite erori de interpretare. Ceea ce demonstrează generalul (r) Aurel I. Rogojan, cu o sagacitate neobişnuită, pare aproape infailibil.